« S-a stricat ceva în creierul acestui popor. »
(Neagu Djuvara)

 Zilele acestea politicienii şi aleşii noştri locali au ocupat obsesiv timpul nostru, spaţii largi în presa tabloidă şi de blog, doar pentru că oraşul este brăzdat de tranşee. « Sîntem condamnaţi să reconstruim oraşul ». Sîntem condamnaţi să investim peste 200 de milioane de euro şi să schimbăm acum ceea ce nu s-a schimbat de peste patruzeci de ani, se aud, de partea cealaltă, vocile. Orgoliile exacerbate şi faptul că noi le ştim pe toate ne tulbură luciditatea şi afectează dorinţele  noastre pline de lăcomie.

Trecătorul de pe stradă înglobează în sine rezultatul muncii educatorilor săi şi efortul propriu de a se forma ca om, ambele mai mult sau mai puţin încununate de succes.

Fiecare în raport cu ceilalţi („Ceilalţi, iată iadul” spunea J.P.Sartre), constată incongruenţa dintre aspiraţiile şi manifestările indivizilor şi dintre libertatea individuală şi normele care fac posibilă coeziunea grupului, ceea ce dă naştere la reacţii cu impact nu totdeauna pozitiv şi totul se petrece în stradă, că aici are loc marea confruntare.

Nu este ceva nou. Diferenţa ar fi că în zorii civilizaţiei comportamentul brutal era de înţeles, având în vedere ostilitatea mediului şi mai ales a mediului social. În prezent râurile de lapte şi miere spală minţile cetăţenilor cu drept de vot, totuşi, nu chiar aşa de eficient cum spală ploile asfaltul de pe şoselele reabilitate cu frenezie. Totuşi, evoluţia nivelului de inteligenţă, atât cel mediu cât şi al elitelor, lasă fără justificare gesturi şi atitudini caracteristice secolelor trecute. Cel puţin aşa ar trebui să fie.

De fapt cine este strada? Cine sunt actorii acestui imens teatru cotidian?

În mulţimea care se deplasează şi se manifestă (atitudinile de pe carosabil nu diferă, adică mai mult se impune egoismul decât afirmarea unor principii), se diferenţiază câteva categorii, se diferenţiază dar mai bine spus sar în ochi.

Ar fi persoanele care au un scop precis şi o destinaţie  bine precizată, la, de la, sau cu sarcini de serviciu, tot mai puţini şi tot mai rari. Acestora timpul şi preocupările nu le permit şi momente de afirmare ostentativă a convingerilor proprii despre cum trebuie prezentată lumii personalitatea.

Mai sunt evadaţii de acasă şi din atmosfera conjugală, se caută, se găsesc şi de regulă acţiunile lor gavitează în jurul alcoolului. Dezinhibaţi de  practica bahică pot şi de cele mai multe ori reuşesc să afişeze acea faţă a personalităţii umane care nu are cu ce bucura pe nimeni. Sunt, în cele mai multe cazuri, trecuţi de o anumită vârstă şi ceea ce se vede la ei este rezultatul muncii de educaţie din perioade anterioare şi nu chiar apropiate de momentul actual.

Facem abstracţie de infractori şi de faptele cu caracter infracţional care depăşesc limitele de toleranţă acceptate de societate. Educaţia recentă sau în curs de realizare se descoperă prin comportamentul tinerilor, este forma de instruire care se vrea adecvată prezentului şi rezultată din realitatea acestuia. Dacă se are in vedere ponderea numerică, aceşti tineri sunt cei care dau viaţă străzii şi o colorează cu propriul lor aspect, aducând în faţa ochiului critic rezultatele celei mai noi forme ale amintitei munci de educare; fiecare prin sine este produsul şi fiecare pentru ceilalţi este “controlorul de calitate”. Pentru că este categoria de cetăţeni importantă pentru viitorul poporului, se impune utilizarea unui suport, ceea ce în pomicultură se numeşte tutore, dar în plan spiritual şi ca să folosim un cuvânt care a început să se devalorizeze, moral.

Există şi aici, ca mai peste tot, limite “Educaţia poate să dezvolte puterile minţii existente, nu poate pune însă ceea ce nu-i” (Mihai Eminescu). În popor se spunea cândva că nu există “copii buni şi babe frumoase”, în cazul de faţă buni adică disciplinaţi, referitor la babe discuţia rămâne deschisă dar cu copiii este totuşi o problemă. O problemă care exista, de exemplu şi în 1692 când John Locke a spus: “Timpuria corupţie a tineretului a devenit acum o tânguire aşa de generală …” şi tot atunci şi ceva de  actualitate pentru mentalitatea de azi “E o proastă economie a-ţi face copilul bogat cu banii şi sărac cu duhul”.

Numai că de la lipsa de disciplină (totuşi să nu uităm acest cuvânt) şi până la cazurile de violenţă pe care le vedem sau de spre care aflăm din mass-media, deşi saltul este mare, calea nu-i prea lungă. Un anumit spirit de frondă, de exhibare a ceea ce se consideră personalitate proprie, uneori în forme voit deranjante pentru cei din jur sau chiar şi pentru cercul de apropiaţi, poate fi acceptat, nu şi atunci când se atinge de copertele negre ale Codului penal.

Oare modul de viaţă din care nu lipseşte nimic caracteristic omului adult nu ar presupune şi răspunderea în faţa legii la acelaţi nivel? Ceea ce spune Biblia: Prov.13,24 “Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său” mai este de actualitate? Ar fi interesant de ştiut dacă elevii olimpici la mai multe discipline au crescut şi s-au format până la acest nivel sub teroarea pedepsei fizice. Nu toată lumea este capabilă de performanţă dar încadrarea în anumite norme este obligatorie. Mai există şi tentaţia “fructului oprit” pe care nici alţii nu au reuşit să o biruie şi mai este şi cel mai mare duşman al comportamentului civilizat: anturajul. Ciorile trăiesc în cârduri nu condorii.

Pentru a fi apreciat de grupul al cărui membru se consideră, pentru a fi punk sau emo, sau altfel, se dă la o parte cea ce este considerat a veni din exterior şi cu cât regulile vor fi fost mai accentuat pronunţate cu atât mai tare se vor încălca. Nu puţine sunt cazurile în care violenţa fizică, verbală, vestimentară, ale tânărului reprezintă doar nişte biete măşti dar care luate în serios, pentru a nu pierde poziţia în ierarhia considerată tributară acestora, generează comportament impropriu. Pagina şi ecranul stau mărturie. “Rareori copiii agresivi sunt fericiţi, de cele mai multe ori se află într-o permanentă căutare pentru a exercita dominaţie şi a elibera emoţii refulate” (prof. Elena Bujorean). Tocmai ideea de educaţie devine refuzată şi astfel blochează comunicarea fără de care actul educaţional nu se poate desfăşura eficient.

“Nu putem comunica cu un elev pentru că este obosit şi bolnav, pentru că are dificultăţi de concentrare, pentru că are un vocabular sărac, pentru că este marginalizat de colegi, pentru că se crede persecutat de profesori, etc” (conf. univ. dr. Dorina Sălăvăstru). Copilaşul nu poate fi sănătos în condiţiile în care îşi supune organismul la “păcatele” cărora, cu greu şi nu fără urmări, li se opune lupta la maturitate. Nopţile pierdute în locuri în care nu poate fi vorba de îmbogăţirea vocabularului vor conduce, fără doar şi poate, la oboseală şi implicit la scăderea puterii de concentrare. Mintea omenească a inventat sistemul binar (Leibniz) dar operează cu altceva şi vocabularul sărac şi cârpit cu termeni de argou constituie un insurmontabil handicap.

Exagerarea educaţiei sexuale are în sine o doză de perversiune, precizăm că atunci când era limitată la strictul necesar populaţia nu se înmulţea prin clonare. Pentru a admira frumuseţea partenerului nu este neapărată nevoie să-i faci disecţie şi cum ar putea cineva trăi vraja unei poveşti de dragoste dacă aceasta începe cu sfârşitul? Vinovăţia victimei in caz de viol? Multora li s-a întâmplat să treacă fărăr bani în buzunar pe lângă vitrina unei mezelării dar nu au spart-o.

“Religia este o parte obligatorie a trunchiului comun în educaţie dar este opţională pentru elev” (?). Referindu-se la omenirea anului 2000 şi cea de după, Rudolf Steiner spunea in 1916: “Vom asista la persecutarea generalizată a gândirii în lume”.

Nu toate familiile pot asigura urmaşilor acea parte din educaţie care le revine, nu vorbim de alcool, de tare comportamentale care se transmit, de distanţa datorată plecării în alte ţări şi nu în excursie sau pentru câteva zile, ci pur şi simplu pentru că nu au nivelul de instruire necesar. În unele şcoli există, în altele va exista, psihologul. Dacă acesta va deveni un fel de Bau-Bau, o spovedanie şi o ameninţare în plus, nu se va rezolva nimic. La fel dacă acesta se va transforma într-un fabricant de de fişe legat de birou şi nevoit să afle de la alţii ceea ce ar trebui să constate personal şi să caute soluţii în fază incipientă. Adică să nu se perpetueze chiar peste tot birocraţia excesivă care masca incompetenţa şi deprofesionaliza cadrele tehnice în intreprinderile antedecembriste. “Educaţia omului este autentică atunci când se bazează, dar şi fundamentează un sistem axiologic individual, congruent, relativ imperturbabil, incluzând valori fundamentale, constante, care să scape perisabilităţii şi facticităţii cotidiene” (prof. univ. dr. Constantin Cucoş).

Cred că un mic pas s-ar putea face atunci când omul va accepta să-şi armonizeze comportamentul cu societatea din respect faţă de sine. Frica de şcoală, de părinţi, de bătaia bunului Dumnezeu, de organele de poliţie, de alte şi alte izvoare de disciplină şi educaţie, nu a spălat strada de manifestări antisociale. Demnitatea de om, de fiinţă superioară faţă de tot ce există pe planetă provine tocmai din ceea ce se formează prin educaţie. Educaţia poate fi privită ca o sumă de informaţii de care ţii cont dacă te îndrepţi către această demnitate, sau nu, caz în care se pune în discuţie egalitatea dintre indivizi. Amestecând păsările cu peştii nu se vor obţine nici peşti cântători şi nici păsări scafandru, evoluţia nu se realizează de către o masă amorfă, chiar dacă unora nu le-ar displace o ţară populată de douăzeci şi ceva de milioane de personae care să trăiască având tras pe cap un televizor cu ecranul spre înăuntru.

Ar mai fi un pas, greu dar important, care se consideră realizat atunci când se va înţelege fericirea de a dărui fericire.

Ioan Mugurel Sasu

Week-end-urile la românii programaţi ca nişte cobai uşor lunecaţi în „abulic” au devenit ale panicii şi manipulării, pentru că ni s-a creat această dependenţă. Pentru a nu simţi goluri în stomac. Tot felul de domni, încruntaţi şi sobri ca nişte judecători medievali cu perucă, sau fătuci cu voci sparte de actriţe de cabaret, ne spun, cu aerul că atunci ei ne comunică esenţa adevărurilor absolute, în ce mare pericol se află naţiunea. De data aceasta s-a vorbit despre găinile captive, stresate, plictisite, ale căror ouă ne distrug viaţa. „3”. Cifra răului. Oul cu cifra „3” amprentată pe coajă este oul diavolului cel rău şi obraznic. 3 zile s-a vorbit într-una despre oul cu cifra „3”.

Motto :
Talleyrand-ul „care le este” (Vanghelie Marean)
către V. Ponta :
„…La ROMEXPO o să stau la prezidiu,
o să mă uit la tine şi o să-ţi dau… liniştit”
 

M-a zguduit şi m-a şocat înfiorător de abscons declaraţia unui tinerel îmbufnat, Mugurel Surupăcel, alias deputatul Mugurel Surupăceanu, care, îngrijorat şi îngîndurat, a bîjbîit printre hieroglifele „foilor briefing” şi a anunţat  naţiunea, cu ajutorul dezinteresat al televiziunilor , că a descoperit roata, apa caldă, papirusul, scrisul şi motorul în patru timpi.

Săptămîna trecută a fost săptămîna unor coincidenţe tăcute şi deloc bizare. S-au declanşat isteriile uşor paranoice „anti” şi „pro”. Anti-Geoană şi pro-scut antirachetă. Cine a citit, a ascultat şi a privit, chiar şi cu mare atenţie, ar rămîne uşor năuc, dacă aceste polemici încrîncenate nu ar fi analizate într-un plan mult mai spaţios. Să le luăm pe rînd, cu ceea ce credem noi că ştim mai bine.
Războiul în PSD este războiul  victoriei din 2012, victorie aşteptată de cei mai „pătimaşi” militanţi ai partidului, dar şi de mercenarii din toate structurile  de putere din ţară şi din cele „media” care nu şi-au primit onorariile din contracte. De aceea şi Mircea Geoană este dispus la cele mai mizerabile compromisuri, pentru a supravieţui ca preşedinte, cu riscul de a rupe partidul sau cu acela, mult mai la îndemînă, de a genera o migrare periculoasă spre grupul independenţilor din Parlament a aleşilor PSD nemulţumiţi şi frustraţi.

 S-a vorbit în campania electorală trecută şi după alegeri, pe toate palierele, despre Moldova noastră cea de dincoace de Prut (adică în dreapta acestuia) şi despre votul şocant al moldovenilor din stînga Prutului pentru Băsescu. Moldova noastră, după un scurt şi fragil „intermezzo” orange, s-a întors la mentalitatea „tătucului” „care ne dă şi nouă”. O zonă unde este multă sărăcie, ignoranţă, unde foarte mulţi copii sunt maltrataţi şi luaţi la muncă de pe la 7-8 ani. Moldova rurală, unde a devenit o virtute să bagi cuţitul în partenerul de bere şi ca tînăr haiduc, satisfăcut de alcool, n-ar fi rău dacă în drumul spre casă să mai violezi ceva, acolo, o femeie de 70-80 de ani. Moldova cea săracă , tăcută, anesteziată de lipsa speranţei, cu faţa brăzdată de ridurile neputinţei, păstrează aceste virtuţi de două-trei sute de ani, ca pe o comoară.

În Ardeal, actualul PSD, cu colosalele lui picioare de lut bolşevic, nu va învinge niciodată în contextul unei Românii moderne. Cu Iliescu, Vanghelie, Geoană şi cu toţi liderii care şi-au construit gloria pe aceste primitive şi necesare nevoi ale oamenilor, încorsetaţi în aceste structuri mentale oţelite, nu va cîştiga nici în viitorii douăzeci de ani, în condiţii de evoluţie normal[. Fără inserturi catastrofice, ce ar genera, în mod firesc, o basculare a acestor atitudini şi orientări politice. Nu aici este adevărul. E ca în jocul acela din copilărie, cu „cald”, „călduţ”, „rece” sau „fierbinte”. O horă supra-realistă, în care limba română este măcelărită cu indiferenţă de Vanghelie – liderul incontestabil al social-democraţiei, ce nu se rupe de brontozaurii epocii apuse şi îngroapă orice intenţie de asociere la social-democraţie a celor ce mai cred în carte şi în identitatea construită prin educaţie şi cultură în viitor.

„În viaţă, este ca şi la bal mascat.
Cînd toată lumea îşi scoate masca, se duce veselia”

După flacăra violet a zilei de joi şi flăcările violet ale lui Hrebe – mare maestru în ocultă, iată, aflăm că o cauză suplimentară, foarte ciudată, stranie şi chiar esenţială, ce a contribuit major la înfrîngerea lui Geoană, a fost  prezenţa repetată, chiar obsesivă, a unui domn tăcut, în timpul finalei celebre cu „aseară v-a plăcut la domnul Vîntu acasă, domnule Geoană?”, ca un uriaş ciocan pneumatic în timpanele firave, într-un anumit colţ al sălii. Deci o forţă malefică, întruchipată de un bărbat elegant, este vinovată de înfrîngerea lui Geoană.